January 26th, 2012 | 
Author: Zilele astea mă regăsesc iar în postura de a răsfoi mersul trenurilor, ediția 2.0, și zâmbesc amintindu-mi de ultima escapadă pe care am avut-o cu CFR-ul. Multă vreme, dar muultă de tot, mersul cu trenul a fost o bucurie pentru mine. Poate și pentru că am ocazia să cobor în mijlocul oamenilor de rând, să observ viața românului așa cum e ea, autentică și fără măști roz cu puf.
Dar, până în decembrie, când am urcat iar în vagoanele cu miros pestilențial, trecut-a multă vreme de la ultima plimbare cheferistică. Mi-a fost dor, trebuie să recunosc, să urc, să mă așez și până la destinație să devorez o carte ori vreun film bun. Așa că, m-am bucurat (ca un copil idiot) când am aflat că nu mai sunt locuri în microbuzul de Oradea și-am alergat într-un suflet către tren. Carte aveam, laptop aveam, așa că trenul apăruse la fix în peisaj.
Doar că, am avut un șoc!
Vagonul era atât de plin încât am fost nevoită să stau la 40 de cm de ușa de la intrare, și preț de câteva zeci de minute, sprijinită chiar de ușa de la toaletă. Nu m-am pierdut cu firea, am zis că-i o experiență d-aia de ținut minte și, în stilu-mi caracteristic, am râs în continuu (cred că nu-mi venea sa cred ce se întâmplă). Mno, numai că în tot haosul ăsta în care fiecare individ avea spațiu de desfășurare fix 15 cm în jurul său, sosit-a momentul să vină controlorul și să depisteze rău-făcătorii care doresc să circule fără beșaită. Și, desigur, într-o asemenea aglomerație cruntă, nu se putea ca legile lui Murphy să nu se aplice, astfel că deodată au apărut doi controlori, genul acela „gorilă burtoasă”, care ocupa fiecare spațiul a 3 oameni.
În încercare de a le înțelege greul, o colegă de suferință încearcă să empatizeze cu ei și întrebă de ce nu se suplimetează numărul de vagoane, știind că situația e aceeași săptămână de săptămână pe ruta Timișoara-Oradea, în sfânta zi de vineri. Cel mai burtos dintre burtoși i-a retezat-o scurt, ca și cum fata i-ar fi adus o ofensă gravă:
- Domnișoară, acest tren circulă cu regim de rezervări, dacă nu vă convine nu vă urcați, nu vă obligă nimeni!
Fata, care traversase Europa și se ducea acum acasă, undeva pe lângă Arad, s-a uitat ca la un alt specimen de dinozaur fosilizat și n-a putut decât să-și ducă mâna la frunte. N-aș vrea să știu ce a gândit!
Oare de customer care sau de comunicare cu clientul nu s-a auzit până la CFR în suburbie?
Ah, să nu uit să vă zic că la 2 zile de la întamplare s-au scumpit biletele. Motiv cu care am zis că o răresc cu CFR-ul.
Posted in 
Tags: 
În 8-9 februarie conferința regională de e-commerce și marketing online ecomTIM, revine la Timișoara. E deja la a doua ediție și promite multe. Adică, vorbitorii sunt reprezentați ai unor companii grele în online-ul ăsta mare: Google, PayPal, SEOmoz – nu sunt de ici, de colea.
Anul trecut am îmbrăcat tricoul cu „Mă știi de pe Facebook” și m-am dus la conferință. Anul ăsta am ezitat puțin. Adică, în perioada conferinței sunt iarăși în tranzit prin Timișoara pentru câteva zile, și nu știu dacă o să fiu liberă sau nu. Ieri însă, Daniel mi-a făcut o surpriză plăcută și m-a trimis la conferință. Așa că miercuri ne vedem la Hotel Timișoara, să aflăm cum migrăm un business din offline în online, cum stă treaba cu shoppingul în era lui social media și, desigur, să cunoaștem oameni noi și să vedem ce s-a mai schimbat în 2011 în industria e-commerce.
See you there?
Protestatari
Eu n-am nici o treabă cu politica, n-am mai fost la vot de ani, cu excepția alegerilor locale, atunci când buletinul meu zicea că domiciliul îmi e în satul de baștină. Nu agreez nici o culoare politică și, sincer, nici nu sunt prea curioasă de toate împărțelile de ciolan parlamentar care au loc prin românica. Totuși, acum am ciulit puțin urechea la ce se întâmplă în jur.
De revoluția ce se întâmpla mai încolo cu câțiva kilometri de vizuina mea, am aflat de pe Twitter. Shame on me pentru asta, nu zic nu. Cu povestea cu Arafat m-am edificat și eu într-un târziu pentru că, neavând tembelizor, n-a știut nimeni să mă lămurească ce se întâmplă de fapt și nici n-am avut vreme să stau să scotocesc interneții ca să aflu. Bun.
Una peste alta, faptul că românii s-au mobilizat instant la faza cu Raed Arafat a fost cel mai bun lucru pe care puteau să-l facă. Am fost bucuroasă să văd că oamenii nu se mai lasă striviți în picioare. Am văzut pe alocuri că însuși Raed a fost șocat de susținerea popurului. Mno, cumva totul a revenit la normal, Raed s-a întors la Ministerul Sănătății, Legea Sănătății a fost anulată. Deci, totul a revenit cum era înainte de începerea protestelor, da?
Cu toate astea, oamenii încă sunt pe stradă și scandează. Pare-se că dacă au avut curajul să iasă odată, acum își urlă toate nemulțumirile. Și, cel mai des scandat am auzit „jos Băsescu”. Băsescu ăla pe care l-au votat acum 4 ani (îmi miroase a ipocrizie)?!?
Dacă e să punem lucrurile într-o ordine logică, da, Băsescu ar trebui să zboare în secunda 1. DAR! Cine va fi capabil să-l înlocuiască, să lupte cu sutele de javre însetate care vor să-și asigure numai burdihanul lor? Cine va fi capabil să aducă țara asta din nou la un stadiu prosper, când noi suntem datori vânduți, când creșterea economică pe care am înregistrat-o (și aia de la -100 am avut creștere economica. am ajuns la -93, yeey!) s-a realizat doar datorită politicii de consum pe care am copiat-o cu succes de la americani?
Cine are viziunea, strategia, răbdarea și nervii să se înhame la o asemenea activitate? Și, prin absurd acceptând că se găsește o minte luminată, curajoasă și suficient de inconștientă să facă asta – câți din cei care formează acum Senatul și Parlamentul îi vor fi alături și nu-l vor linșa pe la spate, pentru că le strică planurile de vampiri sociali?
Am mai zis-o și o mai zic – dacă vreți să vedeți cum se conduce o țară (și care-i provocare de a o menține prosperă) jucați Cezar III. Ca să vedeți de ce se întâmplă ce se întâmplă, citiți Confesiunile unui asasin economic (o să vă lumineze în multe privințe).
În rest, răspundeți-vă la întrebările de mai sus, la modul cel mai sincer, și dacă se găsește soluția eu sunt prima care iese în strada și face tot ce-i stă în putință ca nenorociții ăstia să nu mai dețină puterea. Până atunci, putem să strigăm „jos Băsescu”, dar ne alegem cu răgușeli, răceli, agresiuni și amenzi pentru diverse. Că salariile tot alea sunt, situația economică tot aia e, Bsescu tot pe scăunel stă!
Până vineri n-am mai organizat un eveniment al meu de prin august. Multe s-au dus de râpă prin ograda vieții mele și tare mai m-am pierdut cu firea în unele momente din tot acest timp. Și n-am sesizat decât acum ce a lipsit din peisaj, și ce anume îmi colora starea de spirit înainte.
Așa că îndrăznesc să afirm acum că viața mea fără evenimente arată ca o față fără zâmbet.
Poate că n-am crezut asta până acum, dar organizarea evenimentelor sunt sarea și piperul vieții mele. E acea activitate care simt că mă desăvârșește, pe care simt că o fac din pasiune. Să văd chipuri vesele în jur, oameni care acum se cunosc și stau de vorba de parcă s-ar cunoaște de o viață, care pleacă prieteni și încep să construiască detalii împreună. Asta e ceea ce-mi doresc să văd în jur, pentru că astfel simt că îmi aduc aportul în lumea în care trăiesc.
Și dacă cineva are ceva de comentat legat de asta, o să-l rog să-și păstreze comentariile. Să privească în ograda sa, la cum își aduce el aportul pentru cei din jur, și să se bucure de ce face. Fiecare face ceva, iar ceva-ul meu poate să fie diferit de al tău, acceptă asta!
- N-am nevoie să-mi pierd timpul în fiecare săptămână la „ședințe”, pentru că eu fac doar ocazional prezentări sau sunt nevoită să țin un discurs. Și atunci caut pe net tutoriale despre cum sa-mi fac un PowerPoint, strâng din dinți când ies în față și gata. N-am nevoie să iau lecții despre cum să fac asta!
O ascultam și prin fața ochilor îmi treceau imaginile celor mai frumoase momente pe care le-am trăit alături de colegii de la Timișoara Toastmasters. Nu i-am zis nimic, i-am acceptat părerea și gata. Urăsc ideea cum că cineva ar putea crede că încerc să-l convertesc la Toastmasters. Până la urmă acolo ajunge doar cine își dorește și se regăsește în activitatea pe care clubul o desfășoară. Totuși, pentru prima dată am realizat că, de fapt, Toastmasters nu este despre discursuri. Timișoara Toastmasters nu este despre discursuri!
Oricât de șocant ar putea suna, îmi asum riscul de a face această afirmație. Și am să vă explic și motivația cu care afirm un lucru atât de controversat.
Toastmasters mi-a schimbat viața, fie că vreau sau nu să recunosc. Și-s convinsă deopotrivă de faptul că o să mi-o schimbe în continuare, la fel cum sunt convinsă că nu-s singura persoană care simte că Toastmasters este mai mult decât un loc unde înveți să ții discursuri sau să devi lider. Pentru că dincolo de discursuri sunt oamenii.
Și da, îndraznesc azi să zic că Toastmasters este un mix perfect de atmosferă care îți dă curaj și încredere, cu oameni faini care te ajută să crești, să te dezvolți, să visezi și să-ți îndeplinești visele!
Până să ajung la Toastmasters am ținut zeci de discursuri. Dacă e să privesc totul prin ochii domnișoarei care învață după tutoriale, nu aveam de ce să pierd serile și să dau bani la un astfel de club. Și, paradoxal, de când sunt la Toastmasters am ținut mult mai puține discursuri, dar viața mea s-a îmbunătățit considerabil. Am ajuns să mă bucur de fiecare ședință la care pot să mă revăd cu colegii mei, unii chiar buni prieteni acum, am ajuns să tânjesc după o seară de miercuri în care, indiferent cât de obosită, depresivă sau bolnavă sunt, plec de acolo plină de viață și de energie. Abia aștept berea de după ședință, la care ne întindem până târziu, hăhăind și distrându-ne copios.
Da, dragilor, Toastmasters înseamnă mai mult decât discursuri! Este locul unde dispare invidia; unde știi că și dacă greșești nu vei fi judecat, ci vei fii încurajat să perseverzi pentru a deveni mai bun; locul unde feedbackul se oferă din prietenie și pentru că îți dorești ca toți ceilalți să progreseze împreună, pentru că astfel întregul grup va fi mai valoros. La Toastmasters dispar orgoliile, prioritar devenind mediul pozitiv și prietenos, în care se oferă suport reciproc. Toastmasters este despre prietenie și viziune comună, despre bucurie și lucruri făcute cu drag împreună, despre respect și suport reciproc, despre dăruire și voluntariat!
Toastmasters înseamnă să dăruiești fără să aștepți nimic în schimb. Pentru că știi că dacă vei dărui din tot sufletul, vei primi înapoi la fel de mult. Discursurile reprezintă doar un instrument de lucru!
Ultima dată când răceala mi-a dat târcoale a fost prin octombrie 2010. Am strănutat puțin, mi-a curs nasul și, când m-am prins eu ce urmează, am făcut rapid o infuzie de dragoste de viață că a fugit răceala înainte de a se instala prea confortabil. În rest, nu ne-am mai întâlnit de multă vreme.
Mă gândeam eu că deja a acumulat multe frustrări din pricina faptului că nu poate să mă prindă la înghesuială, dar nu i-am dat importanță acestui lucru. Și, când mi-era lumea mai dragă, vorba-ceea, și pe când să mă bucur și eu de excursia la Oradea, a lovit! Și-a lovit puternic. De la o stare fresh, plină de viață, am trecut în doar câteva ore la frisoane. M-a făcut să tremur sub pătură, să transpir intens și să nu mă mai despart de pat preț de câteva ore bune. Și-a luat în 24 de ore tributul pentru atâta vreme în care n-a avut acces.
Acu, io-s ciudată și mă bucur că am simțit iar fiorul răcelii, mai ales că, după multă vreme, a fost cineva lângă mine să mă dădăcească și, drept îi, mi-a cam lipsit asta! 
Totuși, naiba să o ia de răceală, că din cauza ei mi-am amânat câteva întâlniri, n-am reușit să respect termenul pentru un proiect important și am rămas tare în urmă cu treaba! Dar le recuperez eu pe toate, numa’ bine să fiu 
Când am creat grupul dedicat împătimiților de cafea, cred că v-am mai zis, nu știu ce era în mintea mea. Când am reușit să pun totul cap la cap și să organizez o degustare de cafea și, totodată, prima întâlnire offline a grupului am avut senzația că ușor, ușor, treaba asta devine serioasă.
Brusc am avut senzația că, în timp, întâlnirile pe care le voi organiza sub stindardul Cafeneaua Online a Ralucăi, se pot asemăna cu întâlnirile… pasionaților de BMW-uri, spre exemplu! Și, până la urmă, cred cu tărie că așa ne vom simți, pentru că avem ceva în comun, ceva care ne leagă, indiferent dacă e în Timișoara, Constanța, Kiev, New York sau Paris. Cafeaua este aceeași peste tot, pasiunea este la fel de puternică și tot ce facem este să ne adunăm în jurul unei idei comune.
În acest moment sunt 91 de membri (vă imaginați cum arată un grup compact de 91 de oameni?) care au aderat la grup. Sunt plăcut surprinsă să văd că interacționează, că împărtășesc bucuria fiecărei cești de cafea, că discută tot felul de lucruri interesante și că distanța dispare atunci când cineva ne îmbie la o ceașcă savuroasă de cofeină magică. Eu mă bucur că vineri, pentru prima dată, click-ul distanță se transformă într-un ciocnit de ceașcă distanță și reușim să ne vedem la Timișoara pentru a învăța lucruri noi despre ce înseamnă prepararea unei cafele bune, grad de prăjire, influențele zonei de cultivare asupra aromei și multe alte lucruri interesante.
Trebuie să le mulțumesc celor de la Starbucks Timișoara pentru implicare, pentru că fără ei n-aș fi ajuns aici, nici eu, nici băutorii de cafea. Deci, ne vedem vineri, 20 februarie, la ora 18, la Starbucks?
9 oameni urcă în microbusul micuț. „Șeful” le plătește biletul, îi salută cordial, le reamintește să fie atenți și pleacă. În scurt timp vehiculul se pune în mișcare.
Au ocupat tot spațiul, așa că eu sunt chiar în mijlocul lor. Mă uit la ei: sunt îmbrăcați ponosit, cu mâinile crăpate de muncă, cu fețele brăzdate de trecerea timpului și, probabil, a greutăților. Unul îndrăznește să vorbească cu colegul de lângă dar este imediat blamat și readus la tăcere.
- Șeful a zis să nu ieșim în evidență. Știi că ne-a zis că aici e mai strict!
Omul se supune imediat și din nou pe fundal se aud doar piesele comerciale ce rulează în boxele unui radio național. După o vreme un altul sparge gheața și, mai mult șoptind, se pun cu toții de acord că nu este nici un pericol. Cu toții merg la Chișineu Criș. abia târziu îmi dau seama că n-au mai fost în viața lor pe acest drum. Că sunt cu toții din diverse sate și că n-au ajuns niciodată mai departe de Timișoara. Unii doar în tinerețe, când au făcut armata!
Fascinată, îndrăznesc să deschid o discuție cu cel care stă chiar în dreapta mea. Geaca sănătoasă de blugi cu care s-a echipat, îl face să stea chiar lipit de umărul meu. E om în toată firea, cu părul cărunt și cu familie acasă. Îmi spune că are 60 de ani și că n-are încotro. Vrea să muncească, să-și câștige traiul decent, să-și bucure familia și copiii, dar în România nu mai are nici o șansă. Așa că a ales calea străinătății.
- Mă duc să muncesc ca un sclav, cu ziua, pe 5-6 milioane! Și aici mă duc tot sclav, sunt sigur. Dar măcar aici mă duc pe 5-6 sute de euro, pot să îmi întrețin și familia și pe mine. Și, cu timpul, poate scap din mizeria asta de țară.
Sclav al propriei vieți
Mă doare sufletul, pentru că eu încă țin la țara mea. Dar mă opresc și privesc peisajul de ansamblu. 9 oameni, urcați într-un microbus de o persoană, călătorind cu frica în buzunar, pe un drum pe care n-au mai fost niciodată, spre o destinație la care habar nu au ce îi va aștepta. Mă blochez! Nu am cuvinte și nici putere să mai continui.
Mă gândesc doar că pentru cei ca ei comunismul a fost o adevărată binecuvântare. Acum au libertate. Dar pentru ei libertatea asta se traduce în libertatea de a muri de foame.
Răman tăcută, cuvintele pozitive sunt de prios în cazul de față. Ajungem la Chișineu. Chiar înainte de intrarea în localitate omul se întorce și mă întreabă dacă am mai fost pe drumul ăsta și dacă pot să-i spun cât mai este până la destinația sa. I se citește nerăbdarea în ochi. Iar mie suferința în privire.
Se întorce și-mi dorește noroc în viață și drum bun. Apoi se întoarce și coboară repede. Afară, toți cei 9 sunt întâmpinați de un alt „șef”, care-i va conduce până la destinația finală.
Când am pus toate imaginile cap la cap, mi-am amintit de scenele de tranzacționare a sclavilor din Apocalypto. Și-am constatat cu tristețe că-s puține diferențele.
Așa că vă întreb, oare chiar a dispărut sclavia? Sau doar refuzăm noi să o vedem?
… sau teatru de Oradea, episodul al doilea!
E abia săptămâna 2 din anul 2012, dar mi se pare că a trecut deja o lună. Și n-aș fi băgat de seamă asta, dacă nu aș fi constatat că abia a trecut o săptămână de când m-am repartizat pe la căși și iaca, plec iar. Între noi fie vorba, cred că anul ăsta o să vă scriu mult de pe drumuri. Numa’ zic…
Bun, revenind la plecare, iau din nou drumul Oradiei. V-am mai zis că-mi place acolo, că-s oameni speciali și că este Toastmasters (alți oameni faini 
)
Și cum, la ultima deplasare în teritoriu, am luat cu asalt Teatrul Regina Maria, și de astă dată am plănuit să procedez asemănător. Așa că, iată-mă, pentru a doua oară ducându-mă la aceeași piesă – Scripcarul pe acoperiș!
Zilele trecute m-am regăsit în situația de a căuta cazare în Timișoara. În primele momente am avut senzația că sunt din alt oraș, căci în afară de Hotel Timișoara nu-mi venea nimic în minte… Dar cum nu căutam sobrietatea unui hotel, ci mai degrabă aerul boem al unei pensiuni micuțe, m-am panicat puțin când senzația de lost in space nu mai trecea.
M-am liniștit totuși, am inspirat adânc și mi-am amintit că la un moment dat descoperisem un loc foarte mișto, liniștit și primitor. Dar habar n-aveam dacă era o pensiune, sau mintea îmi joacă feste și de fapt era doar restaurant. Mi-am amintit că i-am văzut pe Facebook, invitându-mă în nenumărate rânduri la evenimente diverse. Rapid, search și… stupoare! Găsesc asta:
Un profil de Facebook (da, profil, nu pagina cum zice regulamentul!), pe al căruit wall nu găsesc nimic, dar NIMIC relevant care să răspundă la întrebarea mea. Nici măcar un număr de telefon unde să pot suna instant să cer informațiile de care am nevoie…
Adică, e și pensiune sau nu? Și, de ce sunt prezenți pe Facebook, dacă oricum nu se îngrijește nimeni de imaginea lor? Of, ce dezamagită sunt, pentru că au fost primii de care îmi amintesc cu drag, dar nu știu să-și comunice avantajele pe care le au – a fost un monolog ce mi-a răsunat puternic în minte preț de câteva clipe.
Nu mă las, zic, și dau repede click pe linkul care indica drumul spre site-ul lor. Se deschide. Drăguț! Găsesc numărul de telefon. Formez. Sună! Și, în sfârșit,răspunde cineva… Cu o voce gâfâindă de parcă s-ar fi oprit acum dintr-o alergotură, îmi spune un „da” stins și cumva transmițând deranjul ce se produsese la celălalt capăt de antenă GSM. Da, ce da? Oare am sunat unde trebuie, oare-i bine ce fac, oare primesc ceva, ce-i de fapt „da”-ul ăsta? – mi-a trecut prin gând în primele 10 secunde, timp în care mintea căuta cu disperare o frază de tranziție.
Vă spun sincer că am simțit o dezamagire profundă. Adică, ei, oamenii care îmi lăsaseră în trecut o impresie atât de bună, în al căror perimetru de manifestare servială am revenit iar și iar cu bucurie, erau atât de neatenți la experiența clientului, acum când eram pregătită să lucrez cu ei din nou. N-am făcut-o. Am optat pentru altcineva.
Dar, dragă Casa La fayette, vreau să-ți spun că ai un site draguț și bine pus la punct, mai bine lasă clienții să te găsească așa și să te perceapă astfel. Renunță la a mai pune femeia de serviciu să se ocupe de un profil de Facebook care mai mult îți dăunează decât te ajută. Dacă vrei să fii cât mai prezentă în online, fă-o la modul profesionist, așa cum îi stă bine unei pensiuni de talia ta, nu te compromite cu din astea, că vezi că nu-i bine. Știi tu că și clienții tăi sunt pe Facebook, dar e musai să te gândești și ce vor găsi ei când vor lua contact cu tine. Și, e musai ca oamenii pe care-i pui responsabili de primul contact cu clientul să înțeleagă care-i rolul lor. Pentru că prima impresie contează și, dacă-ți dorești ca cei care-ți trec pragul să se simtă oaspeți, atunci fă-i să se simtă astfel din prima secundă în care dau cu ochii de tine.
De când mă știu mi-au plăcut bărbații bine îmbrăcați. Îmi place să le admir ținutele și, trebuie să recunosc, sunt bucuroasă când văd că și ei, masculii feroce adoptă ținute înrăznețe și au imaginație în a asorta accesorii și culori trăznite.
Nu sunt adepta zicalei că haina face pe om, ci doar cred că haina îți schimbă atitudinea și îți sporește încrederea de sine (și asta e susținută și de psihologi). Așa că, dragi domni, acordați ceva mai multă atenție felului în care puneți hainele pe voi atunci când scoateți nasul din casă. Și acum faceți-o cu atât mai mult.
Pentru că în această perioadă se desfășoară un concurs de toată frumusețea (masculină) 
Stil Masculin, sub tutela lui Laci Nagy, a pus lucrurile în mișcare și a decretat starea de concurs. Două etape, premii, aprecieri și laude. Aveți nevoie de o fotografie și de ținute inspirate. Toate detaliile concursului ăstuia le găsiți pe site, iar termenul limită până la care se desfășoară toată tărășenia concurențială este 14 ianuarie.
Ce îmi doresc însă, este ca și Timișull să numere câțiva finaliști, pentru că avem și noi bărbați stilați care merită să iasă în față.
Domnilor, cu încrederea în gusturile voastre vestimentare, am convingerea că vă voi vedea nominalizați în acest concurs. Hai, care-i primul?
Mno, e 2012, cică anul ăla cu apocalipsa pe bune (că și-n 2011 au fost vreo două, da’ erau d-alea făcute pe vapor în Vietnam). Apoi, în 2012 ăsta io am pășit într-un mare fel, deci, și dacă o fi să fie apocalipsa, chiar nu mai contează.
Dar hai să lăsăm aberațiile apocaliptice și să vă povestesc eu despre apocalipsa de râsete care a lovit pensiunea Ovidiu în perioada revelionului.
Sfârșitul lui 2011 s-a produs într-un cadru organizat, cu multă zăpadă, oameni faini și chef de viață! Și v-am mai spus și cu alte ocazii că întâlnirile care se dau sub brandul Toastmasters sunt într-un mare fel. Și v-am mai spus și că mixul de Timișoara și Cluj face întotdeauna ravagii. Ei bine, pentru pașii de bebeluș ai lui 2012, mixul ăsta a fost dă vis (cum ar zice nește-ntelectuali)! Pentru că, din nou, am făcut literalmente terapie prin râs.
Cu mâna pe inimă vă scriu că râsul îngrașă, căci deși la o masă mă săturam cu o jumătate de sandviș (râzând în continuu), la întoarcere cântarul tot zice că m-am îngrășat. Deci, altă explicație nu am pentru kilogramele în plus…
A fost o comedie trăită in real time, căci din 29 decembrie am pierdut complet șirul zilelor, al datei ori a timpului. Dacă eram singură cred că nici nu-mi dădeam seama când naiba să deschid șampania, că-i revelionul
Ei, și-n toată această petrecăreală continuă creativitatea unora a găsit o mascotă unică și originală: pârșul (asta ca să înțelegeți de unde vine termenul de Pârș-up Comedy). Și, după această revelație magnifică, 10 oameni se prăpădeau de râs la un singur stimul auditiv – pronunțarea cuvântului pârș
Și, cum Toastmasters înseamnă vorbit în public, și implicit microfoane, am microfonizat 5 zile de am înnebunit pe toată lumea. Adică a fost karaoke pe-ndestulate, ca să-mi ajungă pentru toate serile în care am regretat că nu mai am un Little Pub unde să mă desfășor (și nu o să-l uit pe Dani cum îmi reproșa că încercam să găsesc octava perfectă pentru a cânta inclusiv partea de final a pieselor – www.rokaraoke.ro (și asta la 5 dimineața). Norocul lui că a adormit repede, căci vocalizele au continuat până pe la ora 9. Acuma, întâmplarea a făcut ca peste drum să fie biserica. Și știm cu toții că pe 1 ianuarie este Sf. Vasile și e slujbă. Io am realizat asta numai după ce ne-am întors, și sper ca oamenii de la slujbă să nu se fi rugat ca eu să nimeresc dracului octava aia odată, să poată să-l audă și pe preot cântând Aliluia. Reclamații n-am avut, dar tanti de la magazinul de jos mi-a zis înainte de plecare că sigur nu o să mă uite vreodată. Cine știe ce i-au auzit urechile bietei femei (+că am spart 2 farfurii chiar înainte de plecare de-a răsunat toată valea Băiței)!
Au fost seri de dans, în care ne antrenam la a-l imita pe unul, și sfârșeam prăpădindu-ne de râs de cum ne putem prosti. Și-am jucat Risk; și Mafia; și mai ales, am jucat mimă – și mai râdem și acum de stilul Toma Alimoș pe care l-au adoptat unii în a ilustra cât mai bine cuvintele pe care adversarii fără milă le-au aruncat pe podeaua de joc.
Și-am făcut atâtea năzdrăvăni în cele 5 zile încât, dacă vi le-aș relata pe toate, tovarășul pârș șef de la Ștrinfu’ SA m-ar ucide cu sânge rece.
Cam așa am purces noi, o mână de 10 năzdrăvani pasionați de discursuri, pârși și distracție, în aist 2012! Cu belșug de râsete și voie bună! Și nădăjduiesc că așa ne va ține tot anul, că tare echipă bună am mai făcut întru toate cele.
Aveți mai jos căsuța de comentarii, așa că, ia ziceți repede, ce năzbâtii demne de dat în vileag ați făcut voi la Revelionul ăsta?
Gata, am pășit în 2012! Cu voioșie, cu spart pahare, cu veselie maximă și chef de viață.
Revelionul ăsta a fost încă o confirmare pentru faptul ca oamenii din Cluj îs geniali. Bine, nici cu timișorenii mei nu mi-i rușine. Sau cu orădeni, hai, ca să nu supărăm pe nimeni
Ultima zi din 2011 mi-am petrecut-o în bucătărie. Așa am avut eu chef, să pregătesc bunătăți care să-i bucure pe ceilalți și să mai îmi fac eu puțină ordine în gânduri (sertarul ăla mare, cu ganduri cât pentru un an ). Azi, dacă tot suntem într-un an nou, mi-am scris pe o bucată de gând ambițiile pentru anul ăsta lung.
Primul gând a fost să vă urez pe voi, cei care treceți pe aici să vedeți ce-am mai înșirat pe foaia virtuală.
Așa că, s-aveți un an plin de inspirație și lucruri frumoase, iar Dumnezeu (sau Alah, Buddha, Mohamed sau Universul – cine vreți voi, da?) să vă dea exact ce aveți nevoie, și-n plus, înțelepciune ca să înțelegeți de ce trăiți toate experiențele, bune sau rele. Ah, și vă mai doresc să aveți dușmani, pentru ca astfel să apreciați și să respectați mai mult prietenii pe care-i aveți. Și, desigur, nu-i an nou fără Abba. Vă dedic piesa și vă îmbrățișez cu drag!
Happy New Year!
Curcubeul gandurilor
Pentru mine 2011 a fost un an plin. Și greu!
Dacă e să exprim pe scurt cum mă simt eu după acest 2011 netrebnic, aș putea spune că anul ăsta am fost tocilar la școala vieții. Pentru că, și fără să exagerez, la fiecare 3 săptămâni am mai dat cu capul de un zid și am mai învățat o lecție. Am gustat dezamăgire după dezamăgire și am învățat să mai reduc doza de naivitate.
M-am trezit într-o zi că am renunțat la activitatea de organizat evenimente – lucru care mă umplea de energie și adrenalină odinioară și pentru care, la un moment dat, mi-am întors toată viața peste cap.
Am dezamagit oameni dragi și pentru asta mă doare sufletul. N-am încercat să dau explicații sau să cer îndurare – știu că scuzele ori cuvintele sunt de prisos când inima unui om e suferindă ori și-a pierdut încrederea.
Am făcut multe greșeli în 2011. Poate prea multe. Sunt însă experiențe din care am învățat și cu care merg înainte.
Dar, 2011 a adus și lucruri bune. A fost anul Toastmasters, căci am ajuns în echipa de ofițeri, în calitate de vicepreședinte pe relații publice. Am contribuit cu cât am putut la cea mai faină campanie (pentru mine, cel puțin) de până acum – Mișcă-te spre o faptă bună!; am alergat 10 kilometri (și asta a fost cu adevărat o experiență remarcabilă) și, cel mai și cel mai important, L-am redescoperit pe Dumnezeu (și pentru asta o să-i fiu recunoscătoare mereu lui Cătă).
Spre sfărșit de an am reușit să-mi găsesc iar echilibrul și să redescopăr vechile-mi bucurii – călătoriile (am nenorocit un troller în trei luni) și cititul (cu care începusem anul în forță).
Termin anul cu gânduri de mutare, cu primele 2 luni din următorul an deja împărțite pe calendar, cu tone de idei și planuri, cu un suflu nou și cu dragoste de viață.
Cam așa a fost 2011-le meu. Ca un curcubeu. Greu. Și plin!
Vouă cum v-a fost? Ce experiențe v-au marcat ultimele 364 de zile?
Ieri m-am repatriat pe tărâmul wi-fi, dupa o deconectare totala de civilizație.
Când mi-am planificat plecarea la parinți, am zis la toată lumea ca urmează să fiu izolată de civilizație pentru câteva zile. Am zis-o, însă, în ideea de a avea liniște, căci anul trecut Blackberry-ul din dotare a zbârnâit neîncetat și-mi cam doream să nu se repete istoria și anul ăsta; vroiam puțină liniște, puțină filtrare a informației. Să ajungă la mine doar oamenii care-și doresc cu adevărat să ajungă și, poate, doar ăia care merită (da, și eu sunt evil uneori )
Nu m-am gândit nici măcar o clipă că telefonul și modemul de internet vor fi moarte, dar, cam așa a fost! Și dorința se împlini – puține telefoane, spre deloc (de fapt, doar 3 persoane mi-au auzit vocea prin telefon în ultimele 5 zile), câteva SMS-uri rătăcite, niște tweeturi răzlețe și 2-3 like-uri, căci dependența de Facebook încă nu a fost lecuită.
Astfel că, după o lungă perioadă de internetizare continuă, am luat o pauză. Binevenită aș zice, considerând că nu m-a stresat nici un e-mail și că răzleț am auzit telefonul anunțand vreun SMS. Am reușit chiar să uit cum îmi sună telefonul și la întoarcere mă întrebam ce se aude, în timp ce el, telefonul, suna hotărât în buzunar
Am aflat că am 208 e-mailuri necitite și multe alte notificări. Nu le-am deschis. Azi plec iar. Nu știu dacă am semnal, 3G sau alte căi de comunicare cu lumea (în afară de cele telepatice, desigur). Cumva, m-aș bucura să nici nu am!
Un sfărșit de an relaxant vă doresc și vouă, dragilor, și plin de bucurii – pe cât se poate offline, că alea-s autentice și de ținut minte